Gaina sau vultur? - Poveste terapeutica

                             
                                                 

                                                 

                                                         

Un fermier isi inspecta proprietatea. Existau momente cand era important sa-ti examinezi hotarele, sa vezi cum anotimpul iti influenteaza culturile si recolta si sa te asiguri ca lucrurile sunt in ordine. Putina munca de intretinere din cand in cand poate adesea preveni catastrofe viitoare. Sa te ingrijesti de lucrurile care necesita atentie  te poate ajuta sa te asiguri ca viata curge lin.

In aceasta zi anume s-a abatut de la traseul lui ca sa se uite la un cuib de vulturi sus pe un copac. Il urmarise cu interes. Il observase pentru prima oara cu cateva luni inainte, cand vazuse cum maiestuoasa pasare aducea ramurele pe locul viitoarei sale case. Din cand in cand, fermierul trecea ca sa vada cum inainta constructia, dar nu dadea prea des tarcoale locului, ca sa nu tulbure procesul. A fost emotionat cand vulturul s-a cuibarit in fine in cupa construita rezistent si de abia astepta sa-i zareasca pentru prima data puisorii.

Azi era dezamagit. Vulturul nu se afla in cuib. In apropiere, i-a gasit trupul. Fusese impuscat. Cu oarecare curiozitate si teama, s-a suit in copac. In cuib era un singur ou. L-a luat cu grija jos din pom, l-a dus in hambarul lui si l-a strecurat sub o gaina care-si  clocea ouale.

Puiul de vultur a iesit in cele din urma din gaoace impreuna cu ceilalti puisori clociti de gaina. A fost crescut impreuna cu puii si se credea a nu fi altceva decat un pui de gaina neobisnuit. Isi petrecea timpul scormonind pamantul dupa seminte, cautand viermi si cloncanind in pustiu. Asa stateau lucrurile si acesta a fost modul in care vulturul si-a petrecut anii de formare. Nu avea o idee cine sau ce era. Ocazia de a se descoperi pe sine nu se ivise niciodata.

Intr-o zi, o umbra neagra, amenintatoare s-a asternut asupra bataturii din fata hambarului. Inspaimantat, vulturul a zburat cu companionii sai in cautare de adapost. Privind in sus, vulturul a vazut aripile desfacute ale unei pasari uriase, purtandu-se pe sine fara efort in cercuri gratioase, pe cand aluneca pe curenti de aer cald. Fermecat de maretia unei astfel de pasari gigantice si puternice, s-a intors spre puiul de gaina din spatele lui si a intrebat:

-         Ce-i asta?

-        Asta, i-a spus puiul, este regele pasarilor. Taramul sau e cerul. El stapaneste aerul. Se numeste vultur. Noi suntem pui de gaina. Noi apartinem solului.

Vulturul a privit in sus la pasare si a vazut ce  asemanatori erau. S-a uitat la puisori si, pentru prima data, a vazut cat era de diferit de ei. Cele observate de  vultur au adus cu sine o noua cunoastere. Ceva s-a schimbat in modul in care percepea realitatea sa. Informatia cea noua a deschis noi optiuni.

Vulturul avea acum de ales. Putea sa traiasca si sa moara ca gaina in cotetul din ograda sau putea sa-si desfaca aripile si sa se avante in aer cu maretie, iscusinta si forta, aidoma pasarii de deasupra sa.

SUNTEM CEEA CE CREDEM CA SUNTEM!

 101 povesti vindecatoare pentru adulti - George W. Burns

Poveste terapeutica pentru adulti - Sa te bazezi pe tine insuti!

                                                                 
                                           
Sentimentele de lipsa de putere, neajutorare si lipsa a controlului au fost identificate drept trasaturile principale ale unui numar de tulburari psihice, a da putere este adesea o interventie terapeutica primara si majora in orice forma de psihoterapie. Sentimentele de neajutorare si de lipsa de speranta pot fi caracteristici majore, daca nu cauze, ale depresiei. Deseori oamenii sufera de anxietate sau fobii cand nu detin controlul, sau controlul perceput, asupra evenimentelor din vietile lor.

Aceasta poveste ne invata cum sa facem fata schimbarilor, provocarilor dificile care apar in vietile noastre, cum sa indepartam neincrederea in sine, ne ofera modalitati de a accepta ce nu poate fi schimbat, de a gasi cai noi de rezolvare a obstacolelor care apar, de a invata sa ne apreciem si sa ne bazam pe noi.

Uneori viata intra comod intr-o rutina. Crestem, fiind obisnuiti cu ceea ce ne este familiar si acolo simtim ca suntem in siguranta. Timp de generatii, asa a fost pentru locuitorii unui satuc de munte. Urmasera o traditie care adapta viata modelelor ritmice ale naturii. Cartofii erau cultivati in sezonul lor. Proviziile se schimbau in functie de pasunile sezonale, in susul si in josul povarnisurilor de munte. Fiecare se astepta ca acest pattern sa continue pentru totdeauna.

Dar tot asa cum tiparele sunt ceva familiar, si schimbarile sunt inevitabile. Nimic nu dureaza o vesnicie. Este exact prin ceea ce treceau acesti sateni acum. Multe lucruri pe care le traiau erau in afara controlului lor. In ultimile sezoane clima nu fusese blanda cu ei, iar acum exista mai putina hrana si erau mai multe guri de hranit.

Batranul satului s-a adresat sfatului.
- S-ar putea sa nu fim in stare sa tinem sub control multe dintre lucrurile care se petrec  in acest moment, a spus, asa ca e nevoie sa ne adaptam lor. Este singura cale de a asigura supravietuirea si fericirea oamenilor nostri.

Sfatul a decis sa trimita zece tineri la drum spre capitala, unde ar putea gasi de lucru si, era de sperat, ar trimite bani pentru a sprijini comunitatea.

Odata alesi, cei zece tineri au pornit in lunga si anevoioasa lor calatorie. Aveau de trecut peste numeroase creste muntoase, de invins rape abrupte si de traversat ape involburate. Au trait multe experiente noi si provocatoare in drumul lor, au reusit sa o infrunte pe fiecare in parte. pana ce parea ca vor in fine dejucate. Dar deodata, in fata lor a aparut un obiect aparent de nedepasit, un rau adanc, cu ape repezi, plin de curenti inselatori si valtori puternic invartejite. I-au examinat un timp malurile acoperite cu bolovanis, cautand locul de traversare cu apa cea mai mica si mai linistita. Exista o singura posibilitate - o portiune presarata cu pietre umede si alunecoase pe care sa paseasca in inaintarea lor spre malul celalalt. Ascuns partial de un tarm stancos si de pomi, traseul nu le era complet vizibil celor care ramaneau pe mal. Nu se puteau ajuta unul pe celalalt. Fiecare barbat era lasat in seama propriilor forte.

Au facut pe rand incercarea temerara. Cand parea ca toti au ajuns la malul celalalt, unul dintre ei a propus sa numere grupul, ca sa se asigure ca sosisera toti cu bine. Erau numai noua. Care o fi lipsind? Ce i s-o fi intamplat? Grupul a intrat in panica, fiecare gandindu-se care dintre camarazii lui o fi alunecat in apele furioase, fiind luat de curenti si inecandu-se probabil. Au scrutat malul, dar nu au putut vedea pe nimeni in apa sau aruncat pe tarm. Ce sa faca?

Un al doilea tanar s-a decis sa numere din nou. Rezultatul a fost acelasi. Ingrijorarea lor a sporit si au reluat cautarile dar tot n-au gasit nici cea mai mica urma a prietenului lor disparut.

Fiecare tanar a  numarat la randul lui si fiecare a ajuns la acelasi rezultat: numai noua trecusera cu bine raul. Erau siguri ca unul dintre prietenii lor murise. I- au napadit un sentiment de tristete, s-au strans unul in altul, plangandu-si prietenul disparut.

Tocmai atunci s-a intamplat ca un strain sa treaca pe-acolo. S-a oprit si i-a intrebat de ce erau asa nefericiti. I-au povestit cum au pornit zece tineri din satul lor la drum. Trecusera acest rau primejdios si unul dintre prietenii lor disparuse in aceasta incercare, caci, atunci cand au ajuns pe mal s-au numarat si erau noua. Sigur ca se inecase. Nu exista nicio alta explicatie pentru ca il cautasera cat putusera ei de bine. Ce altceva sa faca decat sa il planga?

Calatorul, vazand problema, i-a intrebat numele prietenului care lipsea. Tinerii se uitau mirati unul la altul, dar nici unul nu-l putea numi pe cel absent. Strainul le-a cerut sa se numere iarasi, rezultatul a fost acelasi. 

Izbucnind in ras, strainul a incercat sa-i linisteasca.
- Niciunul nu lipseste, le-a spus. Este bine, si intr-adevar important, sa ne pese unuia de celalalt si sa ne apreciem reciproc. Dar sa nu ne apreciem noi pe noi insine are, de asemenea, complicatiile sale. Problema este ca fiecare dintre voi a fost atat de modest, incat a uitat sa se numere pe sine.

Bibliografie: 101 povesti vindecatoare pentru adulti - George W. Burns

Poveste terapeutica pentru gestionarea relatiilor la adolescenti

Unul din fundamentele esentiale pentru o maturitate psihologica si sociala este abilitatea noastra de a crea si mentine relatii calduroase, empatice si pline de gentilete. Individualismul atat de clamat si apreciat al culturii occidentale  nu e favorabil dezvoltarii comportamentelor prosociale, sustin mai multi autori. Cand copiii isi dezvolta empatia, interesul si compasiunea pentru o alta persoana, sunt sanse mult mai mici ca ei sa se angajeze in acte de violenta, agresiune sau alte tulburari de conduita. Invatarea aptitudinilor pozitive ajuta la sanatatea emotionala si fizica, la o functionare buna a sistemului imunitar, scade rata de aparitie a cancerului, colesterolului si a mortii premature. Povestea pe care o voi expune este unul dintre instrumentele de lucru folosite intr-un program psihoterapeutic stabilit in functie de nevoile adolescentului aflat in vartejul divortului si a luptei parintilor pentru custodie unica.

                                             Prinsa la mijloc: O poveste pentru adolescenti

Probleme abordate:
- separarea parintilor
- lupta pentru custodie
- sentimentul de a fi prins la mijloc

Resurse dezvoltate:
- cautarea de solutii
- acceptarea de compromisuri
- acceptarea a ceea ce nu poate fi schimbat
- descoperirea aspectelor pozitive
- a te vedea ca o persoana demna de iubire

Obiective propuse:
- acceptarea
- stima de sine
- sentimentul ca Sunt in regula asa cum sunt 

Stii, in timp ce vorbim, imi vine in minte o persoana pe care o voi numi Karen si care era intr-o situatie foarte asemanatoare cu a ta. Tu imi amintesti mult de Karen pentru ca era una din acele fetite pe care e o bucurie sa le cunosti. Poate ca uneori se indoia de sine, dar parerea mea e ca era genul de persoana pe care ceilalti copii de varsta ei vor sa si-o faca prietena. Persoana ei avea ceva placut si frumos. Era caracterizata prin sinceritate si afectiune - genul de calitati pe care ceilalti le pretuiesc foarte mult la un prieten.

Din nefericire , Karen, ca si tine, a ajuns intr-o situatie in care nu voia sa se afle. Nu intelegea foarte bine cum ajunsese in acea imprejurare si, asa cum facem adesea cu totii, Karen se intreba daca nu cumva facuse ceva care sa cauzeze asta. Vezi tu, parintii ei se luptau pentru custodia lui Karen. Ea nu voia sa fie in acea conjunctura. Se simtea ca o franghie de care se tragea hais si cea, dar avea sentimentul ca e neputincioasa in aceasta privinta. Parintii ei se judecau in tribunal si totul se rasfrangea asupra ei.

Tatal ei era un tip destul de dragut si ii tot spunea lui Karen cat de mult o iubea si cat de mult voia ca ea sa locuiasca la el acasa. Mama ei facea exact acelasi lucru; fiecare dintre ei punea presiune pe ea. Vino sa locuiesti cu mine... voi avea grija de tine. Am sa te ingrijesc. Vreau sa vii la mine acasa. Amandoi spuneau aceleasi lucruri.

Pe Karen o incercau o gramada de sentimente: se simtea trista, ranita, dezamagita si neinteleasa. Era destul de mare, conform legii, sa hotarasca singura cu cine avea sa locuiasca, dar nu voia sa fie obligata sa faca asta. Nu-i placea sentimentul de a fi prinsa la mijloc, fara sa stie cu care parinte sa locuiasca. Indiferent ce facea, avea sa fie bine pentru unul din ei, iar pentru celalalt, ingrozitor de rau.

Desi amandoi ii spuneau tot timpul ca alegerea era a ei, nu avea senzatia asta si nici nu voia sa o faca, indiferent ca putea alege sau nu. A inceput sa se gandeasca la alternative, pe care chiar le-a sugerat parintilor. Isi spunea in gand: N-ar fi frumos sa se impace, sa uite de certuri si sa traim din nou impreuna ca o familie fericita, asa cum faceam inainte? Din nefericire, stia ca asta nu se va intampla, si astfel a sugerat sa locuiasca la unul din ei o vreme, si apoi o vreme la celalalt. Voia sa-i faca fericiti pe amandoi si, intr-adevar, sa se simta si ea fericita.

Din pacate, nu asta s-a intamplat. Se parea ca amandoi voiau totul sau nimic. Cand nu pareau sa ajunga la vreun compromis, tatal ei devenea agresiv si mai furios in certuri. Lui Karen nu-i placea sa-l vada asa. Mama era diferita. Parea trista si disperata - si asta poate o atragea un pic pe Karen de partea ei, dar ea nu voia sa ia partea niciunuia dintre ei.

Isi dorea sa dispara si sa se trezeasca maine, descoperind ca fusese un vis urat si ca nu se intamplase nimic in realitate. Chiar isi spusese in minte ca si-ar dori sa moara odata. Era inspaimantator, dar, daca s-ar fi intamplat, poate nu s-ar mai fi certat pentru ea. Dar o parte din ea intelegea ca nu acesta era raspunsul. Nu avea sa-i faca fericiti pe mami si pe tati, iar ea nu voia sa moara.

A inceput sa se intrebe de ce tatal ei lupta asa de agresiv si mama ei cu atata disperare. Poate, se gandea, amandoi o voiau pentru ca o iubeau si nu doreau sa o lase sa plece. Poate ca felul lor de  a-si exprima dragostea era ciudat, dar a ajutat-o sa se simta mai bine cu ideea ca dragostea lor pentru ea era motivul pentru care se simtea prinsa la mijloc.

A inceput sa se gandeasca la faptul ca, indiferent ce faceau tatal si mama ei, indiferent unde locuia in cele din urma, exista ceva ce avea sa ramana neschimbat. O voiau amandoi pentru ca amandoi o iubeau. Ea era o parte unica si speciala a vietilor lor. Daca nu ar fi fost importanta si nu ar fi pretuit-o, nu s-ar mai fi certat de la bun inceput. Da, se gandea, indiferent cine castiga sau ce hotaraste judecatorul, eu voi ramane speciala pentru fiecare dintre ei. Nimic nu schimba faptul ca era fiica tatalui ei si fiica mamei ei. Era o persoana speciala, iubita si capabila sa iubeasca indiferent unde locuia. Cateodata poate uita asta si, in acele momente, i se parea util sa-si reaminteasca. Poate n-or fi de acord, dar pe mine ma iubesc. Da, ea putea fi iubita si apreciata, si uneori se simtea bine reamintindu-si asta.

extras: 101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti - George W. Burns
sursa:foto

Poveste terapeutica pentru schimbarea tiparelor comportamentale la adolescenti

                                                         

 Unul din principalele motive pentru care parintii isi aduc copiii si adolescentii la terapie este acela ca-si doresc ca acestia sa-si modifice comportamentele deranjante: furt, minciuna,pipi in pat, abuz de droguri, agresiune s.a. Aceste tulburari de conduita pot afecta relatiile cu parintii, fratii, colegii, profesorii si aduc nefericire atat copilului cat si celor din imediata lui apropiere. Una dintre metodele potrivite pentru a schimba tipare comportamentale sunt povestile vindecatoare care au adesea un impact puternic pentru copii si adolescenti. Urmatoarea poveste descrie diverse strategii de confruntare si depasire a fricii.


                                                          Confruntarea cu temerile


Charlie auzise o poveste pe care nu stia daca sa o creada sau nu. Doar ca elevii marinari de pe vasul de panze pareau sa creada ca vasul isi avea propria stafie. Povestile cu stafii sunt pentru copii, se gandea Charlie, nu pentru adolescenti. 

Toata viata, lui Charlie ii placusera vapoarele si marea. Privea cu invidie vapoarele care treceau pe ocean. Le privea in reviste,citea carti despre navigatie si desena vapoare pe copertile manualelor, in loc sa fie atent in clasa. Se alaturase grupului Micilor Marinari ( care erau un fel de pioneri cu un interes special pentru vapoare si navigatie) imediat ce fusese destul de mare pentru asta, si acum se afla pe aceasta veche corabie cu panze pentru o saptamana de antrenament obtinuta drept cadou de Craciun de parintii lui.

Cu multi ani in urma, potrivit povestii pe care Charlie tocmai o auzise, un batran lup de mare innebunise in timp ce se afla la treaba cocotat pe catargul cel mare. Orice alt marinar care era trimis sa-l schimbe in post se pomenea atacat de batran. Intr-una din incaierarile care au urmat, batranul lup de mare a cazut din varful catargului si a murit. Stafia lui, spuneau oamenii, inca mai bantuie in partile de sus ale velelor, atacand pe oricine se aventura sa urce singur pe catarg. Din intamplare, avusesera loc cateva accidente cu marinari care cazusera de pe catarg, fiind suflati de pale de vant neasteptate sau pentru ca auzisera sunete stranii si ingrozitoare printre vele, asemanatoare cu strigatul cuiva care cadea mortal, se spunea. In consecinta, niciun membru al echipajului nu voia sa urce singur in postul de observatie. Intotdeauna urcau cate doi sau cate trei. Era o regula nescrisa.

Intr-o dupa-amiaza tarzie, in timp ce se apropiau de port, cerul s-a acoperit de nori in lumina pala a apusului. Vantul urla printre panzele sasului. Valuri uriase loveau ambarcatiunea cu violenta si capitanul a ordonat ca toti marinarii sa iasa pe punte. Trebuiau sa stie cam pe unde se aflau si Charlie a fost trimis in varful catargului. Pentru ca ceilalti membri ai echipajului erau ocupati cu pregatirile pentru intrarea in port, nu a avut de ales decat sa urce singur. Agatandu-si hamul de siguranta de catarg, a inceput ascensiunea. Vantul ii zbiciua hainele, catargul se legana din ce in ce mai tare pe masura ce el urca, iar in minte avea numai povestile despre batranul lup de mare. Inima ii era plina de frica. Poate ca nu era nici o stafie, se gandea, dar povestile contin intotdeauna un dram de adevar. Poate era o corabie ghinionista. Constiinta faptului ca hamul lui de siguranta era prins bine nu-i usura temerile. Frica de a cadea si a muri asemenea lupului de mare refuza sa-l paraseasca.

Ce sa fi facut? Putea cobori, dar neascultarea ordinelor era o treaba serioasa pe o corabie si se gandea ca avea sa devina tinta batjocurilor tuturor incepatorilor cand ajungeau in port. Nu avea nici  o alternativa, nimeni nu era liber pentru a-l insoti, nu avea cum sa ocoleasca situatia inspaimantatoare. Nu, si-a spus Charlie in sinea lui, e ceva ce trebuie sa fac, si sa o fac singur. In timp ce urca singur pe parama si cu bagare de seama, gandurile despre stafie nu-i mai dadeau pace. Daca aluneca de pe franghie? Daca se prabusea si murea? Daca acolo sus il astepta o stafie sau doar ghinionul corabiei?

Inca o data a verificat daca hamul era legat bine. A privit in sus spre postul de observatie si a inceput sa se gandeasca ce bine va fi de el cand va ajunge acolo. A anticipat calmul si pacea sosirii in port. Si-a amintit sentimentul de succes si beatitudine pe care-l avusese cand ajunsese in postul de observatie in compania altora, in timpul unor zile mai linistite din timpul calatoriei. Cu aceste ganduri in minte, a inceput sa uite de stafie, cel putin pentru o vreme.

Cand gandurile despre batranul lup de mare si intrebarile despre adevarul povestilor i-au aparut din nou in minte, inima i-a fost iarasi cuprinsa de frica. Dar Charlie invatase ceva: daca se gandea la siguranta si fericirea de a fi in postul de observatie, daca-si anticipa sosirea, daca-si dadea seama ca avea sa fie cea mai inalta persoana de pe vas pe care parintii si prietenii o vedeau atunci cand aveau sa acosteze, descoperea ca frica incepea sa cedeze din nou.

Velele fluturau sub el. Daca-si pemitea sa-si imagineze asta, aproape putea simti cum o stafie incearca sa-l doboare. Nu stia daca franghiile vibrau din cauza vantului turbat sau din cauza fricii lui. Nu, s-a gandit, nu e o stafie, si a inceput din nou sa se gandeasca la siguranta pe care o va simti cand va ajunge in postul de observatie. In timp ce urca, punctul de observatie se apropia din ce in ce mai mult. A decis sa nu priveasca inapoi si sa nu se gandeasca la ce s-ar fi intamplat daca ar fi cazut, ci sa se gandeasca la cat de bine avea sa se simta cand ajungea acolo in varf. Cand in sfarsit a pus piciorul in postul de observatie, a avut un sentiment de usurare si bucurie.

Probabil, povestea noastra s-ar putea sfarsi aici, dar nu asa se termina in realitate. Charlie a vazut ceva ce nimeni altcineva nu a vazut si nu putea vedea de pe puntea de dedesubt... si sigur nu era o stafie. Si-a pus binoclul la ochi pentru a se asigura inca o data. Acolo, plutind nemiscat in departare, era un container imens de metal si pe jumatate scufundat care evident cazuse de pe un pachebot. Charlie a strigat in semn de avertisment, capitanul a ordonat carmaciului sa schimbe cursul, iar corabia - impreuna cu tot echipajul - a fost salvata.

Charlie a devenit un erou. Nu numai ca salvase corabia, dar, de asemenea, invinsese mitul despre stafia batranului lup de mare care cauta sa distruga orice catarator singuratic in drumul catre varful catargului - il rapusese pentru sine, dar si pentru ceilalti. Dupa aceea a devenit un membru propriu-zis al echipajului, aratandu-le noilor incepatori cum sa urce singuri in postul de observatie fara sa se teama de stafia batranului lup de mare. Nu e vorba doar despre masuri de siguranta si despre a urca pas cu pas, le spunea, ci de directia in care-ti indrepti gandurile. Priveste inainte, imagineaza-ti unde vrei sa ajungi, gandeste-te la cum va fi cand ajungi si stafia nu te va mai deranja.

Si, inca ceva, stii ca povestea care se spune acum la bordul corabiei e diferita? Se spune ca, atunci cand au ajuns in port la sfarsitul calatoriei lui Charlie, stafia a sarit de pe corabie si nu s-a mai auzit niciodata de ea.

extras: 101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti George W. Burns
sursa foto:

Poveste terapeutica pentru gestionarea doliului la copii

 

        Sunt situatii neprevazute si nefericite in viata unui copil, atunci cand pierde pe cineva foarte apropiat. Copii reactioneaza diferit de adulti. In saptamanile care urmeaza decesului cuiva drag, unii copii sufera sau cred ca persoana respectiva inca mai traieste. Negarea pe termen lung a mortii poate duce la complicatii emotionale. Daca copilului ii e teama sa mearga la inmormantare este de preferat sa nu fie fortat. In schimb poate fi ajutat sa-si aminteasca de persoana draga in alt fel: privitul unui album cu fotografii,  amintirea unor momente frumoase  petrecute impreuna, ascultarea unor povesti. Sa permitem copiilor sa-si exprime sentimentele de doliu si suferinta. In asemenea momente este potrivit sa le spunem copiilor urmatoarea poveste:

        Intotdeauna e trist cand moare cineva drag noua. Prima data cand Bill a trecut prin asta a fost cand Peticel, cainele lui, a murit. Fusese mai mult decat un caine pentru Bill. Fusese prietenul lui inca de cand isi putea aduce aminte. Fusese langa el mai mult timp decat sora lui, Janet, si era intotdeauna langa el, chiar si cand cel mai bun prieten al lui Bill, Troy, nu putea fi alaturi de el.
   
        Peticel se juca cu Bill oricand voia. Isi punea tacut capul in poala lui cand voia sa vorbeasca despre unele din lucrurile pe care  nu le discuta niciodata cu nimeni altcineva. Peticel statea acolo, maraind intre tatal sau si Bill, cand tatal se supara pe el. Nu era nici o indoiala ca acel catel era cel mai bun prieten al lui si ca fusese intotdeauna asa.

       Totusi, Peticel imbatranea. Blana ii devenea mai gri si se tara incet pana la usa pentru a-l intampina cand venea de la scoala, in loc sa sara in sus, cu labele pe pieptul lui Bill si incercand  sa-l linga pe fata. Tata il dusese de cateva ori la veterinar in ultimele cateva luni si de data asta tata se intorsese singur acasa. I-a explicat ca veterinarul spusese ca era mai bine sa il adoarma pe Peticel.

      Bill stia ca asta insemna ca Peticel era mort, dar nu voia sa creada. Stia ca Peticel era batran. Nu mai era ca inainte, dar cumva Bill se asteptase - si voise - ca prietenul sau patruped sa fie intotdeauna acolo. A incercat sa-si retina lacrimile, dar nu a putut. Mama lui l-a imbratisat si a spus:
      - E in regula. Tu l-ai iubit pe Peticel si el pe tine. E in regula sa fii trist.

      Bill a adormit plangand in acea seara. De fapt, a plans asa de mult, incat nu dormise aproape nici o secunda. A doua zi la scoala era ametit si, probabil, nu a auzit nici macar un cuvant din ce spunea profesoara. Nu a vrut sa se joace cu colegii la pranz sau dupa scoala. Nu putea sa se gandeasca decat la Peticel.

      S-a pomenit intrebandu-se daca nu cumva  fusese o greseala. Putea tata sa-i dea vesti gresite? Daca Peticel se insanatosise inainte ca veterinarul sa-l adoarma? Ar trebui sa mearga la veterinar sa verifice? Stia ca speranta aceasta nu era realista, dar nu voia sa accepte faptul ca Peticel nu avea sa se mai intoarca niciodata acasa.

     Acum, daca l-ai cunoaste pe Bill, sunt sigur ca ti-ar placea. E un copil dragut, departe de a fi furios, dar in acele zile au fost momente cand tipa la sora sau la parintii sai daca ii cereau sa faca ceva - si apoi se scufunda in ganduri de disperare si tristete. Cateodata i se parea nedrept. De ce sa moara Peticel, cand el fusese un prieten asa de bun si nu facuse niciodata rau nimanui?

    Treptat - fara ca Bill sa-si dea seama - a inceput din nou sa asculte unele din lucrurile pe care le spunea profesoara lui si sa joace cu mingea de fotbal in pauza de pranz.

    Cand tatal lui a zis pentru prima data:  Putem sa luam un alt catelus, era ultimul lucru pe care si-l dorea Peticel. Nu mai putea exista un al doilea Peticel. Dar, cu trecerea timpului, s-a gandit ca poate ar fi dragut sa aiba un alt caine. Nu avea sa fie la fel, dar un catelus putea face cam ce facea si Peticel inainte. In plus, putea umple golul resimtit de Bill de la moartea lui Peticel.

     La un moment dat, mama lui l-a imbratisat si a spus: Toate sentimentele pe care le incerci de la o vreme sunt ceea ce simtim toti cand pierdem pe cineva drag noua. Stiu ca nu te simti bine si as vrea sa le pot face sa dispara din sufletul tau. Suferinta, tristetea si mania sunt o parte din modurile in care noi ne adaptam la pierderea unei persoane iubite. Trecem prin aceste emotii si apoi continuam sa privim inainte. Ne simtim tristi, apoi trebuie sa gasim ceea ce ne ajuta sa fim bucurosi din nou.

    Desigur, Bill nu l-a uitat niciodata pe Peticel si ma indoiesc ca-l va uita vreodata. Cu toate acestea, Bill a invatat ca mai erau o gramada de lucruri de care se putea bucura fara Peticel; apoi, cand si-a dorit cu adevarat, parintii i-au adus un nou catelus. De vreme ce blana noului catelus e fara pete, Bill ii spuse Fara-Petic. Acum, deasupra biroului sau e prinsa fotografia lui Fara-Petic, alaturi de cea a lui Peticel.

extras: 101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti - George W. Burns
sursa foto:

Rolul metaforei in terapia psihologica

        Va amintiti cum era in copilaria voastra cand un parinte sau bunic va citea cate o poveste care va trimitea intr-o calatorie in lumea fantastica? Din vremuri imemoriale, povestile,legendele si parabolele au fost metode eficiente si favorite de a comunica informatia si de a impartasi lectii importante ale vietii. A fost odata ca niciodata... cuvintele acestea seamana cu o inductie hipnotica, o invitatie la calatoria intr-o lume a imaginatiei, in care realitatea poate fi suspendata si invatarea poate fi sporita.

       Povestile au multe din caracteristicile importante ale comunicarii eficiente:
1. sunt interactive
2. educa prin atractie
3. scurtcircuiteaza rezistenta
4. trezesc si hranesc imaginatia
5. dezvolta abilitati de rezolvare a problemelor
6. creeaza posibilitati pentru indeplinirea obiectivelor
7. invita la o luare a deciziilor independenta


      Cu mult  timp inainte ca stramosii nostri sa inceapa sa picteze in pesteri, batranii au transmis povestile oamenilor mai tineri. Poate una dintre cele mai vechi si mai vii povesti poate fi gasita in legendele aborigenilor australieni. In acest fel batranii modelau idei, credinte,moralitatea si comportamentul unei intregi culturi, generatie dupa generatie. Pe parcursul timpului si in toate culturile, povestile au fost folosite ca forma de comunicare si educatie eficienta. Noi, ca specie, am folosit povestile pentru a ne explica lumea si originile ei. Daca istoriile noastre despre viata se bazeaza pe teologia creationista posibil sa ne traim vietile cu teama de iad si cu dorinta de a ajunge in rai. Daca povestile noastre despre lume au ca subiect interconexiunea dintre toate fiintele vii de pe planeta, posibil sa ne ducem viata cu blandete si respect pentru pamant si fiintele lui. Daca suntem crescuti cu povesti despre animozitatea si ostilitatea dintre religii si culturi, s-ar putea sa fim mai inclinati catre conflicte cu vecinii si sortiti unei vieti hranite cu ura.
      Puterea povestilor de a comunica eficient explica de ce ele sunt,si au fost, mediul de comunicare preferat al lui Iisus si Buddha care nu au tinut prelegeri,ci au folosit parabole.


      Fie pentru a  invata, fie pentru a ne distra, tanjim dupa povesti. Cumparam carti, citim povesti de fictiune sau adevarate,mergem la teatru,balet si la opera pentru a retrai opere clasice care au supravietuit secolelor. Tinerii privesc povestile cantecelor actuale, incadrate in videoclipuri. Povestile sunt o parte integranta a vietii, ele sunt cauza existentei limbii, religiei, stiintei si culturii noastre. Ne insotesc pe tot parcursul vietii din leagan si pana in mormant. Asa cum spunea unul din personajele lui Salman Rushdie in Ultimul suspin al Maurului: Cand murim, tot ce ramane sunt povestile.


 extras: 101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti-folosirea metaforelor in terapie
             George W. Burns

 foto