Poveste terapeutica pentru schimbarea tiparelor comportamentale la adolescenti

                                                         

 Unul din principalele motive pentru care parintii isi aduc copiii si adolescentii la terapie este acela ca-si doresc ca acestia sa-si modifice comportamentele deranjante: furt, minciuna,pipi in pat, abuz de droguri, agresiune s.a. Aceste tulburari de conduita pot afecta relatiile cu parintii, fratii, colegii, profesorii si aduc nefericire atat copilului cat si celor din imediata lui apropiere. Una dintre metodele potrivite pentru a schimba tipare comportamentale sunt povestile vindecatoare care au adesea un impact puternic pentru copii si adolescenti. Urmatoarea poveste descrie diverse strategii de confruntare si depasire a fricii.


                                                          Confruntarea cu temerile


Charlie auzise o poveste pe care nu stia daca sa o creada sau nu. Doar ca elevii marinari de pe vasul de panze pareau sa creada ca vasul isi avea propria stafie. Povestile cu stafii sunt pentru copii, se gandea Charlie, nu pentru adolescenti. 

Toata viata, lui Charlie ii placusera vapoarele si marea. Privea cu invidie vapoarele care treceau pe ocean. Le privea in reviste,citea carti despre navigatie si desena vapoare pe copertile manualelor, in loc sa fie atent in clasa. Se alaturase grupului Micilor Marinari ( care erau un fel de pioneri cu un interes special pentru vapoare si navigatie) imediat ce fusese destul de mare pentru asta, si acum se afla pe aceasta veche corabie cu panze pentru o saptamana de antrenament obtinuta drept cadou de Craciun de parintii lui.

Cu multi ani in urma, potrivit povestii pe care Charlie tocmai o auzise, un batran lup de mare innebunise in timp ce se afla la treaba cocotat pe catargul cel mare. Orice alt marinar care era trimis sa-l schimbe in post se pomenea atacat de batran. Intr-una din incaierarile care au urmat, batranul lup de mare a cazut din varful catargului si a murit. Stafia lui, spuneau oamenii, inca mai bantuie in partile de sus ale velelor, atacand pe oricine se aventura sa urce singur pe catarg. Din intamplare, avusesera loc cateva accidente cu marinari care cazusera de pe catarg, fiind suflati de pale de vant neasteptate sau pentru ca auzisera sunete stranii si ingrozitoare printre vele, asemanatoare cu strigatul cuiva care cadea mortal, se spunea. In consecinta, niciun membru al echipajului nu voia sa urce singur in postul de observatie. Intotdeauna urcau cate doi sau cate trei. Era o regula nescrisa.

Intr-o dupa-amiaza tarzie, in timp ce se apropiau de port, cerul s-a acoperit de nori in lumina pala a apusului. Vantul urla printre panzele sasului. Valuri uriase loveau ambarcatiunea cu violenta si capitanul a ordonat ca toti marinarii sa iasa pe punte. Trebuiau sa stie cam pe unde se aflau si Charlie a fost trimis in varful catargului. Pentru ca ceilalti membri ai echipajului erau ocupati cu pregatirile pentru intrarea in port, nu a avut de ales decat sa urce singur. Agatandu-si hamul de siguranta de catarg, a inceput ascensiunea. Vantul ii zbiciua hainele, catargul se legana din ce in ce mai tare pe masura ce el urca, iar in minte avea numai povestile despre batranul lup de mare. Inima ii era plina de frica. Poate ca nu era nici o stafie, se gandea, dar povestile contin intotdeauna un dram de adevar. Poate era o corabie ghinionista. Constiinta faptului ca hamul lui de siguranta era prins bine nu-i usura temerile. Frica de a cadea si a muri asemenea lupului de mare refuza sa-l paraseasca.

Ce sa fi facut? Putea cobori, dar neascultarea ordinelor era o treaba serioasa pe o corabie si se gandea ca avea sa devina tinta batjocurilor tuturor incepatorilor cand ajungeau in port. Nu avea nici  o alternativa, nimeni nu era liber pentru a-l insoti, nu avea cum sa ocoleasca situatia inspaimantatoare. Nu, si-a spus Charlie in sinea lui, e ceva ce trebuie sa fac, si sa o fac singur. In timp ce urca singur pe parama si cu bagare de seama, gandurile despre stafie nu-i mai dadeau pace. Daca aluneca de pe franghie? Daca se prabusea si murea? Daca acolo sus il astepta o stafie sau doar ghinionul corabiei?

Inca o data a verificat daca hamul era legat bine. A privit in sus spre postul de observatie si a inceput sa se gandeasca ce bine va fi de el cand va ajunge acolo. A anticipat calmul si pacea sosirii in port. Si-a amintit sentimentul de succes si beatitudine pe care-l avusese cand ajunsese in postul de observatie in compania altora, in timpul unor zile mai linistite din timpul calatoriei. Cu aceste ganduri in minte, a inceput sa uite de stafie, cel putin pentru o vreme.

Cand gandurile despre batranul lup de mare si intrebarile despre adevarul povestilor i-au aparut din nou in minte, inima i-a fost iarasi cuprinsa de frica. Dar Charlie invatase ceva: daca se gandea la siguranta si fericirea de a fi in postul de observatie, daca-si anticipa sosirea, daca-si dadea seama ca avea sa fie cea mai inalta persoana de pe vas pe care parintii si prietenii o vedeau atunci cand aveau sa acosteze, descoperea ca frica incepea sa cedeze din nou.

Velele fluturau sub el. Daca-si pemitea sa-si imagineze asta, aproape putea simti cum o stafie incearca sa-l doboare. Nu stia daca franghiile vibrau din cauza vantului turbat sau din cauza fricii lui. Nu, s-a gandit, nu e o stafie, si a inceput din nou sa se gandeasca la siguranta pe care o va simti cand va ajunge in postul de observatie. In timp ce urca, punctul de observatie se apropia din ce in ce mai mult. A decis sa nu priveasca inapoi si sa nu se gandeasca la ce s-ar fi intamplat daca ar fi cazut, ci sa se gandeasca la cat de bine avea sa se simta cand ajungea acolo in varf. Cand in sfarsit a pus piciorul in postul de observatie, a avut un sentiment de usurare si bucurie.

Probabil, povestea noastra s-ar putea sfarsi aici, dar nu asa se termina in realitate. Charlie a vazut ceva ce nimeni altcineva nu a vazut si nu putea vedea de pe puntea de dedesubt... si sigur nu era o stafie. Si-a pus binoclul la ochi pentru a se asigura inca o data. Acolo, plutind nemiscat in departare, era un container imens de metal si pe jumatate scufundat care evident cazuse de pe un pachebot. Charlie a strigat in semn de avertisment, capitanul a ordonat carmaciului sa schimbe cursul, iar corabia - impreuna cu tot echipajul - a fost salvata.

Charlie a devenit un erou. Nu numai ca salvase corabia, dar, de asemenea, invinsese mitul despre stafia batranului lup de mare care cauta sa distruga orice catarator singuratic in drumul catre varful catargului - il rapusese pentru sine, dar si pentru ceilalti. Dupa aceea a devenit un membru propriu-zis al echipajului, aratandu-le noilor incepatori cum sa urce singuri in postul de observatie fara sa se teama de stafia batranului lup de mare. Nu e vorba doar despre masuri de siguranta si despre a urca pas cu pas, le spunea, ci de directia in care-ti indrepti gandurile. Priveste inainte, imagineaza-ti unde vrei sa ajungi, gandeste-te la cum va fi cand ajungi si stafia nu te va mai deranja.

Si, inca ceva, stii ca povestea care se spune acum la bordul corabiei e diferita? Se spune ca, atunci cand au ajuns in port la sfarsitul calatoriei lui Charlie, stafia a sarit de pe corabie si nu s-a mai auzit niciodata de ea.

extras: 101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti George W. Burns
sursa foto:

Poveste terapeutica pentru gestionarea doliului la copii

 

        Sunt situatii neprevazute si nefericite in viata unui copil, atunci cand pierde pe cineva foarte apropiat. Copii reactioneaza diferit de adulti. In saptamanile care urmeaza decesului cuiva drag, unii copii sufera sau cred ca persoana respectiva inca mai traieste. Negarea pe termen lung a mortii poate duce la complicatii emotionale. Daca copilului ii e teama sa mearga la inmormantare este de preferat sa nu fie fortat. In schimb poate fi ajutat sa-si aminteasca de persoana draga in alt fel: privitul unui album cu fotografii,  amintirea unor momente frumoase  petrecute impreuna, ascultarea unor povesti. Sa permitem copiilor sa-si exprime sentimentele de doliu si suferinta. In asemenea momente este potrivit sa le spunem copiilor urmatoarea poveste:

        Intotdeauna e trist cand moare cineva drag noua. Prima data cand Bill a trecut prin asta a fost cand Peticel, cainele lui, a murit. Fusese mai mult decat un caine pentru Bill. Fusese prietenul lui inca de cand isi putea aduce aminte. Fusese langa el mai mult timp decat sora lui, Janet, si era intotdeauna langa el, chiar si cand cel mai bun prieten al lui Bill, Troy, nu putea fi alaturi de el.
   
        Peticel se juca cu Bill oricand voia. Isi punea tacut capul in poala lui cand voia sa vorbeasca despre unele din lucrurile pe care  nu le discuta niciodata cu nimeni altcineva. Peticel statea acolo, maraind intre tatal sau si Bill, cand tatal se supara pe el. Nu era nici o indoiala ca acel catel era cel mai bun prieten al lui si ca fusese intotdeauna asa.

       Totusi, Peticel imbatranea. Blana ii devenea mai gri si se tara incet pana la usa pentru a-l intampina cand venea de la scoala, in loc sa sara in sus, cu labele pe pieptul lui Bill si incercand  sa-l linga pe fata. Tata il dusese de cateva ori la veterinar in ultimele cateva luni si de data asta tata se intorsese singur acasa. I-a explicat ca veterinarul spusese ca era mai bine sa il adoarma pe Peticel.

      Bill stia ca asta insemna ca Peticel era mort, dar nu voia sa creada. Stia ca Peticel era batran. Nu mai era ca inainte, dar cumva Bill se asteptase - si voise - ca prietenul sau patruped sa fie intotdeauna acolo. A incercat sa-si retina lacrimile, dar nu a putut. Mama lui l-a imbratisat si a spus:
      - E in regula. Tu l-ai iubit pe Peticel si el pe tine. E in regula sa fii trist.

      Bill a adormit plangand in acea seara. De fapt, a plans asa de mult, incat nu dormise aproape nici o secunda. A doua zi la scoala era ametit si, probabil, nu a auzit nici macar un cuvant din ce spunea profesoara. Nu a vrut sa se joace cu colegii la pranz sau dupa scoala. Nu putea sa se gandeasca decat la Peticel.

      S-a pomenit intrebandu-se daca nu cumva  fusese o greseala. Putea tata sa-i dea vesti gresite? Daca Peticel se insanatosise inainte ca veterinarul sa-l adoarma? Ar trebui sa mearga la veterinar sa verifice? Stia ca speranta aceasta nu era realista, dar nu voia sa accepte faptul ca Peticel nu avea sa se mai intoarca niciodata acasa.

     Acum, daca l-ai cunoaste pe Bill, sunt sigur ca ti-ar placea. E un copil dragut, departe de a fi furios, dar in acele zile au fost momente cand tipa la sora sau la parintii sai daca ii cereau sa faca ceva - si apoi se scufunda in ganduri de disperare si tristete. Cateodata i se parea nedrept. De ce sa moara Peticel, cand el fusese un prieten asa de bun si nu facuse niciodata rau nimanui?

    Treptat - fara ca Bill sa-si dea seama - a inceput din nou sa asculte unele din lucrurile pe care le spunea profesoara lui si sa joace cu mingea de fotbal in pauza de pranz.

    Cand tatal lui a zis pentru prima data:  Putem sa luam un alt catelus, era ultimul lucru pe care si-l dorea Peticel. Nu mai putea exista un al doilea Peticel. Dar, cu trecerea timpului, s-a gandit ca poate ar fi dragut sa aiba un alt caine. Nu avea sa fie la fel, dar un catelus putea face cam ce facea si Peticel inainte. In plus, putea umple golul resimtit de Bill de la moartea lui Peticel.

     La un moment dat, mama lui l-a imbratisat si a spus: Toate sentimentele pe care le incerci de la o vreme sunt ceea ce simtim toti cand pierdem pe cineva drag noua. Stiu ca nu te simti bine si as vrea sa le pot face sa dispara din sufletul tau. Suferinta, tristetea si mania sunt o parte din modurile in care noi ne adaptam la pierderea unei persoane iubite. Trecem prin aceste emotii si apoi continuam sa privim inainte. Ne simtim tristi, apoi trebuie sa gasim ceea ce ne ajuta sa fim bucurosi din nou.

    Desigur, Bill nu l-a uitat niciodata pe Peticel si ma indoiesc ca-l va uita vreodata. Cu toate acestea, Bill a invatat ca mai erau o gramada de lucruri de care se putea bucura fara Peticel; apoi, cand si-a dorit cu adevarat, parintii i-au adus un nou catelus. De vreme ce blana noului catelus e fara pete, Bill ii spuse Fara-Petic. Acum, deasupra biroului sau e prinsa fotografia lui Fara-Petic, alaturi de cea a lui Peticel.

extras: 101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti - George W. Burns
sursa foto: